Incetarea raporturilor de munca in baza art. 65 alin. 1 din Codul Muncii

Hotararea nr. 347 din 12.02.2008 – Pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti

Lipsa mentiunii prevazute de art.74 alin.1 lit.b din Codul muncii referitoare la durata preavizului, neacoperita prin comunicarea preavizului, ca urmare a hotararii adunarii generale de dizolvare anticipata a societatii, potrivit art.77, în caz de conflict de munca, angajatorul nu poate invoca în fata instantei alte motive de fapt sau de drept, decat cele precizate în decizia de concediere .

Prin sentinta civila nr. 1876/15.11.2007 pronuntata în dosarul nr. 26295/3/2007, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale a admis în parte actiunea astfel cum a fost precizata si completata, formulata de reclamanta C. N. în contradictoriu cu parata S.C. Poliz Met S.R.L.

A fost anulata decizia nr. 57/11.06.2007 emisa de intimata si obligata aceasta la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si actualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data deciziei de concediere si pana la ramanerea definitiva si irevocabila a prezentei hotarari.

Au fost respinse cererile avand ca obiect obligarea paratei la plata salariilor compensatorii si compensarea în bani a concediului de odihna, ca neîntemeiate.

A obligat parata la 420 lei cheltuieli de judecata catre reclamanta.
In considerente a retinut ca între parti s-a încheiat contractul individual de munca nr. 5119/22.11.2005, reclamanta fiind angajata intimatei în functia de controlor, prin decizia nr. 57/11.06.2007 dispunandu-se încetarea raporturilor juridice de munca, în baza art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Analizand decizia prin prisma cerintelor obligatorii de forma, Tribunalul a retinut lipsa mentiunii prevazute de art. 74 alin. 1 lit. b) referitoare la durata preavizului, neacoperita prin comunicarea preavizului nr. 51/14.05.2007, ca urmare a hotararii adunarii generale de dizolvare anticipata a societatii, deoarece potrivit art. 77, în caz de conflict de munca, angajatorul nu poate invoca în fata instantei alte motive de fapt sau de drept decat cele precizate în decizia de concediere si oricum, în acest act nu se precizeaza durata preavizului.

De asemenea, decizia nu cuprinde dispozitiile prevazute de art. 74 alin. 1 lit. d) din Codul muncii, respectiv lista tuturor locurilor de munca disponibile în unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispozitie pentru ocuparea unui loc de munca vacant sau mentiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.

Articolul 74 lit. d) din Codul muncii instituie direct o conditie de forma, iar indirect, o conditie de fond extrinseca pozitiva, fiind o norma de trimitere la art. 64, pentru a nu mai reitera continutul acesteia, fiind evidenta intentia legiuitorului ca mentiunea privind lista locurilor de munca disponibile în unitate sa fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului.

Aceeasi interpretare se impune si în virtutea art. 80 din contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situatia în care disponibilizare nu poate fi evitata , conducerea unitatii va comunica în scris salariatului al carui post urmeaza a fi desfiintat, daca i se ofera sau nu un alt loc de munca ori cuprinderea într-o forma de recalificare profesionala, în vederea ocuparii unui post în aceeasi unitate, desfacerea contractului individual de munca putand opera numai în cazurile în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de munca sau în cazul refuzului locului de munca oferit.
Or, lipsa mentiunilor obligatorii expres prevazute de lege constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauza de nulitate absoluta expresa a deciziei de concediere individuala pentru motive care nu tin de persoana salariatului, ducand la desfiintarea acesteia ca nelegala, conditia mentiunilor obligatorii fiind prevazuta „ ad validitatem”.

In ceea ce priveste temeinicia masurii concedierii, Tribunalul a retinut ca din cuprinsul deciziei nu rezulta, potrivit art. 65 alin. 2 din Codul muncii, caracterul efectiv, real si serios al concedierii, respectiv nu rezulta ca în realitate a avut loc o suprimare efectiva si definitiva a acestui post din structura functional-organizatorica a angajatorului.

Astfel, cauza concedierii este desfiintarea locului de munca ca urmare a hotararii adunarii generale a asociatilor de dizolvare anticipata a societatii, hotarare fara numar si care nu a fost depusa la dosar desi instanta a acordat în acest sens mai multe termene, cu citarea paratei, careia-i revenea, potrivit art. 287 din Codul muncii, sarcina probei, mai mult, din relatiile oferite de Oficiul Registrului Comertului, rezulta ca societatea se afla în functiune, fara a se înregistra hotararea despre care se face vorbire sau faptul ca aceasta a fost dizolvata.

Parata nu a depus la dosar nici statele de functii si organigramele anterioare si ulterioare concedierii contestatoarei, pentru a putea aprecia daca a avut loc o concediere efectiva, reala si serioasa, rezultand ca reducerea activitatii s-a facut în scopul îndepartarii contestatoarei.
Avand în vedere solutia de anulare a masurii concedierii si repunere a partilor în situatia anterioara prin acordarea de despagubiri conform art. 78 din Codul muncii, urmeaza a fi respinse cererile avand ca obiect obligarea intimatei la plata salariilor compensatorii sau compensarea în bani a concediului de odihna, dat fiind caracterul subsidiar al acestora si faptul ca prin anularea deciziei de concediere, reclamanta nu va mai avea dreptul la salariile compensatorii solicitate si nici la compensarea în bani a concediului de odihna si care se poate solicita doar în conditiile încetarii raporturilor de munca.

Impotriva sus-mentionatei hotarari, în termen legal a declarat recurs intimata, întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 6 si 9 C. pr. civ. si înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VII a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale sub nr. 26295/3/2007.

In sustinerea recursului a reiterat ca la data de 18.04.2007, în baza hotararii AGA nr. 1, asociatii au decis dizolvarea anticipata a societatii în temeiul art. 227 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicata si modificata, înregistrata la Oficiul Registrului Comertului prin încheierea nr. 30181 din 25.05.2007, luarea acestei decizii fiind determinata de o cauza reala, impusa de dificultati de ordin economic, societatea fiind în pierdere.

Urmare a acestei hotarari, reclamanta a fost legal înstiintata despre faptul ca urma sa fie concediata, situatie în care s-a emis preavizul nr. 51/14.05.2007 si ulterior, decizia nr. 57/11.06.2007, potrivit art. 65 alin. 1 din Codul muncii.
Referito la temeiul de drept prevazut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ, a aratat ca în raport de solicitarile formulate de contestatoare prin cererea precizata si completata, instanta a acordat mai mult decat s-a cerut, respectiv si celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea daca nu se dispunea încetarea contractului individual de munca, pe care nu reiese ca le-ar fi solicitat, solicitand în schimb, acordarea salariilor compensatorii si drepturile banesti aferente concediului de odihna.

Cat priveste aprecierea potrivit careia decizia de concediere nu îndeplineste conditiile de forma prevazute de art. 74 din Codul muncii, a sustinut ca cerintele de forma a caror nerespectare atrage sanctiunea nulitatii absolute sunt numai cele expres si limitativ prevazute de art. 62 alin. 2 si art. 268 alin. 2 din Codul muncii.

Cat priveste cel de al doilea motiv de nelegalitate retinut de instanta de fond, a aratat ca dispozitiile art. 74 alin. 1 coroborate cu art. 64 din Codul muncii nu îsi gaseste aplicabilitatea în speta, deoarece motivul de încetare a contractului individual de munca se întemeiaza pe dispozitiile art. 65 din Codul muncii, angajatorul fiind obligat sa-i propuna salariatului alte locuri de munca vacante în unitate numai în situatiile prevazute de art. 64 sau în conditiile art. 56 lit. f) din Codul muncii.

De asemenea, instanta retine în mod gresit în considerentele hotararii, prevederile art. 80 din contractul colectiv de munca la nivel national pe anii 2007-2010 care vizeaza doar conditiile concedierii colective, în speta nefiind vorba de o concediere colectiva, întrucat nu sunt îndeplinite cerintele legale, respectiv art. 68 din Codul muncii, astfel ca este surprinzatoare retinerea instantei întemeiata pe art. 68 lit. c) din Codul muncii.

Referitor la motivele de netemeinicie retinute de instanta de fond, a învederat ca societatea nu a fost legal citata, la dosarul cauzei existand raspunsul Oficiului Registrului Comertului prin care se comunica adresa corecta a societatii, cu toate acestea citarea facandu-se cu rea-credinta, la usa instantei, masura ce nu se poate dispune decat în conditiile art. 95 C. pr. civ, cand reclamantul nu a reusit sa afle domiciliul paratului, desi a facut tot ce i-a stat în putinta pentru aceasta.

Intr-o atare situatie, societatea parata nu a putut sa-si formuleze apararile, nu a putut sa administreze probe în combaterea sustinerilor reclamantei, încalcandu-se astfel principiul contradictorialitatii si fiind privata de un drept fundamental garantat de Constitutie, dar si de art. 6 din Conventia Europeana pentru apararea drepturilor si libertatilor fundamentale, anume dreptul la un proces echitabil, impunandu-se ca reclamanta sa suporte consecintele relei credinte cat priveste citarea paratei .

In acelasi sens, a aratat ca pe rolul aceleiasi instante au fost introduse de acelasi aparator, alte trei cereri similare, afland din dosarul nr. 26296/3/2007, în care a fost legal citata, de existenta celorlalte dosare.

In consecinta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentintei civile atacate, în sensul respingerii contestatiei, ca neîntemeiata, cu cheltuieli de judecata.

Prin întampinarea formulata, parata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerand ca prima instanta a admis în mod corect contestatia reclamantei, în conformitate cu solicitarile acesteia si dispozitiile legale.

Cercetand recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea retine ca aceasta este nefondata.

Astfel, faptul ca reclamanta a fost înstiintata despre concediere, sens în care s-a emis „ preavizul” nr. 51/14.05.2007, nu acopera neprevederea duratei preavizului în decizia de concediere obligatorie, potrivit art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul muncii si care constituie cauza de nulitate a masurii, mai ales ca durata acesteia, respectiv termenul la care a început sa curga si cel al expirarii sale, nu sunt stipulate în actul intitulat „ preaviz”.

Cat priveste motivul de recurs întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 6 C. pr. civ, Curtea constata ca nu este real ca instanta s-a pronuntat „ plus petita”, solicitarea de acordare a despagubirilor egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, în aplicarea art. 78 din Codul muncii facand obiectul cererii completatoare depuse în conformitate cu art. 132 alin. 1 C. pr. civ, la primul termen de judecata.

Mai mult, din formularea art. 78 alin. 1 din Codul muncii, rezulta ca anularea masurii concedierii conduce automat la obligarea angajatorului la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizare si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, numai reintegrarea pe postul detinut anterior nefiind posibila decat la cerere, conform alineatului 2 al aceluiasi text.

Nu poate fi primita nici aprecierea potrivit careia cauzele de nulitate a deciziei sunt prevazute limitativ de dispozitiile art. 62 alin. 2 si art. 268 alin. 2 din Codul muncii, printre care nu figureaza si aceea referitoare la neprevederea duratei preavizului, sanctiunea nulitati absolute pentru acest motiv fiind extrasa din caracterul imperativ al reglementarii care statueaza în sarcina angajatorului obligatia de a acorda si stabili durata preavizului, în ocrotirea interesului public de asigurare a stabilitatii în raporturile de munca si protectie a salariatilor împotriva încetarii raporturilor de munca în mod abuziv, nelegal si nejustificat, avand asigurat dreptul la aparare împotriva oricaror masuri nelegale sau neîntemeiate.

Referitor la inaplicabilitatea în speta a dispozitiilor art. 74 alin. 1 coroborate cu art. 64 din Codul muncii, Curtea retine ca în mod legal si temeinic a apreciat prima instanta ca si în situatia concedierii pentru motive care nu tin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. 1 Codul muncii, angajatorul are obligatia propunerii altor locuri de munca vacante ( daca are), în caz contrar de a solicita sprijinul agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca, întrucat relatiile de munca se bazeaza pe principiul bunei-credintei si garantarii dreptului la protectie împotriva somajului, nefiind logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizica si/sau psihica ori necorespundere profesionala sa se ofere un alt loc de munca ori dupa caz, sa se intervina la Agentia pentru ocuparea fortei de munca, iar pentru desfiintarea locului de munca pentru motive care nu tin de persoana salariatului, sa se procedeze la fel.

Din aceasta perspectiva, este pertinenta retinerea de catre instanta a dispozitiilor art. 80 din contractul colectiv de munca la nivel national, care vorbeste despre „ disponibilizari”, numai în forma concedieri colective, situatie în care angajatorul este obligat sa comunice salariatului daca i se ofera sau nu un loc de munca.

Se au în vedere în acelasi sens si dispozitiile Legii nr. 76/2002 privind asigurarile de somaj si stimularea ocuparii fortei de munca, conform carora „ în cazul unor restructurari ale activitatii care pot conduce la modificari substantiale ale numarului si structurii profesionale a personalului, angajatorii au obligatia de a înstiinta agentiile pentru ocuparea fortei de munca în vederea adoptarii unor masuri pentru combaterea somajului si prevenirea efectelor sociale negative ale acestor disponibilizari” ( art. 79).

In acelasi context, referirea instantei la dispozitiile art. 68 lit. c) din Codul muncii, nu se face pentru a se sustine ca aceasta este ipoteza în speta, ci pentru a se argumenta, în urma unei interpretari teleologice si sistematice a dispozitiilor legale, concluzia obligativitatii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului, a mentionarii locurilor de munca disponibile.

Aceasta în conditiile în care în cuprinsul deciziei de concediere nr. 57/11.06.2007 se face vorbire de „ lichidarea” societatii, respectiv „ desfiintarea locului de munca”, fara a se face dovada niciuneia dintre cele doua ipoteze, hotararea de dizolvare anticipata a societatii nefiind echivalenta si cu lichidarea si încetarea personalitatii juridice a acesteia, în urma radierii, personalitatea juridica a societatii subzistand pentru nevoile lichidarii, astfel ca nu este obligatoriu ca locurile de munca sa se desfiinteze, parata-recurenta nefacand dovada suprimarii efective a locului de munca al contestatoarei din structura functional-organizatorica a angajatorului si nici al absentei unor locuri de munca disponibile pentru perioada lichidarii, compatibile cu pregatirea profesionala a acestei angajate.

In fine, cat priveste motivul referitor la neîndeplinirea legala a procedurii de citare, Curtea retine ca în mod legal prima instanta a facut aplicarea dispozitiilor art. 95 alin. 2 C. pr. civ, dispunand citarea prin afisarea la usa instantei, de vreme ce procedura de citare la sediul cu care parata figureaza la Registrul Comertului nu putea fi îndeplinita, mentionandu-se mutarea societatii de la aceasta adresa, reclamanta aflandu-se în imposibilitate obiectiva de a indica o alta adresa, o modificare cu privire la sediul social nefiind înregistrata la Oficiul Registrului Comertului.

Se constata totodata ca adresa sediului a fost mentionata corect si complet în citatiile întocmite, „pavilionul” si „ camera” indicate nefacand parte din adresa postala a acestui sediu, ci contribuind la individualizarea mai exacta a spatiului, pentru a putea fi înscrisa în registrul comertului, data fiind cerinta de a nu se suprapune cu sediile societatilor comerciale înregistrate la aceeasi adresa.

Intr-o atare situatie, Curtea constata ca reclamantei nu i se poate retine nicio culpa cu privire la faptul ca prima instanta a recurs la aplicarea dispozitiilor art. 95 C. pr. civ, iar parata-recurenta nu se poate prevala de nerespectarea dreptului la aparare, a principiului contradictorialitatii sau dreptului fundamental la un proces echitabil.

In consecinta, potrivit celor expuse, s-a retinut ca prima instanta a pronuntat, în limitele învestirii, o hotarare legala si temeinica, prin raportare la care recursul formulat este nefondat si a fost respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. 1 C. pr. civ.
In baza art. 274 alin. 1 C. pr. civ, retinand culpa procesuala a recurentei pentru formularea cai de atac respinse, a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecata catre intimata, în valoare de 250 lei, reprezentand onorariu avocat.

 

Cabinetul nostru de avocatura va ofera suportul juridic pentru orice problema de dreptul muncii.

Pentru informatii suplimentare, ne puteti contactata prin formularul de contact sau la:

Tel: 0722 236 175 si email: office@avocat-dreptul-muncii.info

 

 

Pinterest